Interviu cu actorul Mihai Nițu

Mihai Nițu este absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, București. A jucat în numeroase producții în teatre de stat și independente; a regizat spectacolul KEAN de J.P Sartre, care a avut peste 80 de reprezentații (inclusiv la Satu Mare) și și-a găsit loc în repertoriul Teatrului Național Cluj-Napoca; a fost angajat la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, este angajat la Teatrul Național Cluj-Napoca.

În această stagiune se alătură trupei noastre, ”Almost, Maine” în regia lui Theo Marton este primul spectacol în care joacă la Teatrul de Nord Satu Mare.

 

 

Ești bucureștean, ai studiat actoria în București, cum ai ajuns în Sfântu Gheorghe, Cluj Napoca și, acum, în Satu Mare? Cum ai rezistat tentației Bucureștiului?

M-am născut în București pe 8 aprilie 1990, am copilărit în București (părinții mei sunt tot din București, iar bunicii s-au mutat aici pe când erau foarte tineri – așadar nu am copilărit la „țară”), am terminat matematică-informatică la Colegiul Național „Mihai Viteazul” și am făcut studiile de specialitate la UNATC „I.L. Caragiale” – București, începând la clasa Prof. Doru Ana și luând licența la clasa Prof. Adrian Titieni. Asta ca să vă spun cât de atașat ar trebui să fiu de București. Ce-i drept, sunt, oarecum, obișnuit cu „efervescența” – în special culturală, a Bucureștiului, dar nu și cu agitația lui. Momentan consider că acasă este acolo unde sunt „acum” (fie Cluj, Satu Mare sau București); așadar mă pot considera „nomad cultural” – și cum teatrul îmi ocupă aproximativ 90% din timp, nomadismul se extinde asupra întregii mele existențe. În acest moment al vieții mele profesionale consider că este necesar să te fundamentezi (opus ideii de „blazare”) într-un colectiv care se ocupă cu pasiune și prioritate de teatru – și asta poți găsi doar în teatrele din depărtarea Bucureștiului (după cum se poate vedea, teatrele unde joc se găsesc la nord de Carpați). În capitală mai toată lumea se ocupă de „comisioane artistice”, fie ele filmări pentru seriale, emisiuni, reclame / evenimente / „ciubucuri” mai mult sau mai puțin artistice – într-un cuvânt în București se fac bani, și se face mai puțin teatru de calitate. Cei care încă fac Teatru în capitală sunt cei care au reușit să depășească tentația exhibiționismului și a facilului și au evitat cumva blazarea sau vedetismul – deci, s-au fundamentat ori în altă parte, ori în alte vremuri. De aici nevoia mea de a mă construi ca actor „concentrat” și „creator” în medii optime de lucru, așa cum realmente este echipa din Cluj și cea din Satu Mare. La toate acestea se adaugă și o curiozitate teribilă care mă caracterizează de a cunoaște oameni din teatre diferite (dinăuntrul sau din afara scenei), politici repertoriale diferite, public-uri diferite, mentalități diferite.

Care e cea mai dificilă sarcină pe care ai primit-o din partea unui regizor?

Să „îl iubesc” fără ca el să „mă iubească”... Acum explic...

Dacă îmi place foarte tare textul și personajul pe care urmează să îl fac și dacă regizorul are încredere în mine și „mă iubește”, pot juca orice personaj (cu niște limite, evident). Aici nu mă refer neapărat la o iubire platonică – în care totul la repetiții decurge calm și atmosfera e caldă și foarte prietenoasă (uneori e extraordinar să ai parte de o astfel de atmosferă); dar, uneori, poate fi vorba și de o „dragoste cu năbădăi” – unde noi știm că suntem împreună într-un demers artistic și uman, dar totul este atât de dens încât singura cale de a-ți depăși limitele naturale sau auto-impuse și de a comunica universul respectivului spectacol, este de a fi bruscat, prins în corzi, poate chiar brutalizat de un regizor care știe unde vrea să te ducă – iar tu te lași pe mâna lui, oricât de dur ar fi, pentru că ai încredere că te va duce Acolo. Am lucrat cu oameni care pretindeau încredere și altruism, dar nu ofereau nimic în schimb, doar senzația că se folosesc de tine...atunci e foarte greu să lucrezi. În cel mai bun caz, îți faci treaba cât mai profesionist cu putință. Și asta e o experiență utilă.

Când, la scenă, regizorul dă o pauză de 10 minute, ce faci în acel timp?

Dacă toți sau majoritatea ies la o țigară și dacă regizorul îi însoțește, atunci ies și eu (deși nu fumez) pentru că pe acel fond de relaxare se pot spune lucruri foarte utile pentru piesă; poți găsi soluții la diverse blocaje din scenă; plus că e foarte sănătos să își oxigenezi puțin mintea și plămânii, ca să poți intra din nou la scenă cu un plus de energie și atenție. Când se apropie premiera, lucrurile stau altfel – nu numai pauzele, dar și un timp înainte și după repetiții rămân în spațiul de joc, caut nuanțe noi, reiau trasee exterioare și interioare, stau „în zeama” personajului și a spectacolului – ca un fel gură de aer trasă adânc în piept și care umple fiecare colțișor din corp, concentrând și acumulând energii.

Pentru tine ca actor ce înseamnă să ai talent?

Cred că talentul accelerează procesele și dă senzația de imponderabilitate a actorului. Actorul e ca un fel de locomotivă cu aburi, ca să pornească trebuie să fiarbă – și asta nu se poate decât la 100 de grade (la 99 nu fierbe, e doar potențialitate neîmplinită). Orice actor, talentat sau nu, trebuie să poată ajunge la această fierbere și asta presupune tehnica = mijloace (fizic, vocal, intelectual) + studiu + concentrare + prezență (să fie cu totul conectat la universul piesei în timpul repetițiilor). Oricine poate să deprindă acest breviar de skills-uri, și deci să fie „actor 100” – actor foarte bun executant. Talentul face ca dobândirea acestora să fie mai rapidă și mai eficientă, datorită instinctului scenic foarte acut. Și de la acest prag „termic” se poate ajunge prin har/talent și la temperaturi mult mai mari, de „topire” – actor creator. Iar ramificațiile de expresie ale talentului sunt infinite, la fel ca și formele sale de manifestare. E fascinant cât de dens poate fi universul interior al unui actor cu har.

Te-ai caracteriza ca fiind un actor solitar sau mai degrabă un actor de echipă? Cum te înțelegi cu echipa întâlnită aici la Satu Mare?

Majoritatea actorilor fug de monologuri pentru că se simt descoperiți. Eu ador să fiu lăsat singur în scenă, doar cu spectatorii (deci nu solitar) și să pot să eman cât mai mult din mine, prin filtrul unui personaj. Cred că asta este cea mai frumoasă întâlnire între oameni care nu se cunosc, și care, poate nu se vor cunoaște mai mult de atât niciodată, dar a căror destin s-a atins într-o sală de Teatru. Mi se pare foarte dificil să te poți pune în acord emoțional, energetic, senzorial, spiritual cu un partener de scenă – dar, dacă „întâlnirea” (contopirea) se produce, atunci forța de emanație în public este exponențial mai mare decât atunci când te exprimi singur. Aceasta este provocarea pentru mine, în ceea ce privește proiectul „Almost, Maine”. Și drumul este mult mai lin decât mă așteptam, pentru că artiștii din această echipă (și aici includ toată echipa de creație dinăuntrul și dinafara scenei) sunt pasionați de munca lor, sunt creatori care iubesc Teatrul, sunt creativi și ludici și cel mai important – sunt niște Oameni deschiși. Asta contează!

 

Abonare la Newsletter
Abonare

Creeat de Altersoft