STAGIUNEA 2008 - 2009

DEMONI de Lars Norén

traducerea Carmen Vioreanu

regia artistică Ovidiu Caiţa

scenografia Cristian Gătina 

Distribuţia:

Katarina - Ramona Dumitrean

Frank - Ciprian Vultur

Jenna - Diana Turtureanu

Thomas - Dorin C. Zachei

Ea - Dorina Nemeş

El - Ionuţ Oprea

sufleur Lucia Maria Racşan

lumini Mihai Zima, Ioan Dindiligan, Ciprian Fogaş

sunet Robert Costea

regia tehnică Ritta Szabo

durata spectacolului: 1h., 45 min. fără pauză

Spectacol interzis minorilor sub 14 ani!

Spectacol cu publicul pe scenă

  Demoni, piesa care se joacă la Secţia română a Teatrului de Nord din Satu Mare în regia lui Ovidiu Caiţa, face parte dintr-o serie de drame psihologice în care scriitorul analizează condiţia familiei moderne. O familie deloc  previzibilă, a cărei viaţă devine „interesantă” nu prin ce are bun în ea, ci prin amestecul de iubire şi ură pe care îl conţine. Urmărind textul, gândul te duce, de bună seamă, la Dansul morţii de Strinberg, dar şi la Cui îi e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee.

  Totul se petrece într-o singură seară. Se prea poate să fie o „seară cu repetiţie”. O familie care are la activ câţiva ani de căsnicie rămâne acasă, primeşte vizita unui alt cuplu, relaţiile dintre cei patru sunt ciudate, de tolerare şi detestare, de predispoziţie şi adulter mai curând imaginat şi reproşat decât real. Şi asta fiindcă în ambele cupluri au intervenit plictisul, criza de comunicare, au fost suspendate tandreţea, înţelegerea, iubirea. Fiecare dintre cei patru pare a nu urmări altceva decât a-şi chinui partenerul de viaţă, de a-i mai aplica o lovitură, de a-l mai jigni o dată. Femeile se urăsc între ele, bărbaţii de asemenea. Demoni mi se pare o piesă în care subiectul în sine contează mai puţin, prioritară fiind tensiunea dialogului. Asemenea personajelor lui Strindberg, cele ale lui Norén vorbesc mult, teribil de mult, atât de mult încât dincolo de unele gesturi violente a căror semnificaţie e, la urma urmei, secundară, se violentează în primul rând prin limbaj. Fiecare dintre cei patru e preocupat să găsească noi mijloace de agresiune lingvistică. O agresiune care - aşa după cum vom vedea la sfârşit - nu are de fapt nici o justificare în sentimentele reale ale celor patru. E doar rezultatul acţiunii unor demoni interiori ce acţionează stimulaţi de cei patru. Căci, cel puţin cuplul-gazdă (interpretat de Ramona Dumitrean, actriţă invitată de la Teatrul Naţional din Cluj, şi de Ciprian Vultur), aflat într-o stare de nevroză continuă, căreia vrea să-i dea expresie nu doar prin confruntare directă, ci mai cu seamă în faţa unor „spectatori”, indiferent dacă îi consideră insipizi şi comuni (Diana Turtureanu şi Dorin C. Zachei), îşi inventează vini, infidelităţi, trădări, spre a-şi arăta lor înşişi cât s-au îndepărtat de inocenţii ce erau odinioară (inocenţi cărora actorii Dorina Nemeş şi Ionuţ Oprea ne lasă să le întrevedem imaginea) şi, mai apoi, către finalul nopţii să îşi mărturisească iubirea.

  Spectacolul de la Teatrul de Nord din Satu Mare e unul de tensiune şi de atmosferă. Gândit la intersecţia dintre realismul psihologic şi parabolă. Fiecare dintre cele patru personaje din planul realului au fost gonite din Edenul reprezentat de vremea  tinereţii şi, în loc să găsească normalitatea convieţuirii, se ambiţionează să îşi alunge plictisul prin confruntare. Confruntarea e forma lor de divertisment, mijlocul prin care speră să alunge previzibilul, uzura, prin care îşi imaginează fuga din cotidian. Îşi aduc în prim-plan un frig lăuntric tocmai pentru ca la sfârşit să dea expresie adevăratelor sentimente. Montarea izbuteşte să transmită toate aceste idei, nu în sensul că le expune, ci că găseşte modalitatea de a ne face, pe noi, publicul, să le resimţim ca atare. Problema e dacă acest exerciţiu zilnic de chin merită osteneala. Dacă nu cumva odată jocul acesta cu zăgazurile minţii se va solda cu un accident tragic. Dar nu spectacolul e cel menit să ofere un răspuns acestei întrebări, ci fiecare spectator în parte.

Mircea Morariu

afiş şi foto: Robert Costea