Roxana Fânaţă şi Ciprian Vultur

La fel ca luna trecută, secţia română a Teatrului de Nord a deschis programul lunii curente cu o premieră, concepută pentru Sala Studio. Este un text-manifest cu deschideri interpretative incitante, scris de un artist polonez cu o poveste de viaţă demnă de un serial de mare succes.

Stanislaw Ignacy Witkiewicz s-a născut la Varşovia în 1885, în familia unui arhitect, pictor şi critic de artă, om cu vederi suficient de largi încât să îşi scoată fiul din sistemul oficial de învăţământ. Educat acasă, Witkacy (cum avea să semneze mai târziu, combinându-şi numele) s-a dezvoltat ca artist plastic şi scriitor.

Logodnica i s-a sinucis chiar înaintea începerii Primului Război Mondial, eveniment care l-a trimis în armata imperială rusă, unde avea să asiste la revoluţiile anului 1917 ca ofiţer la Sankt Petersburg. Revenit în Polonia, şi-a câştigat existenţa ca pictor de portrete şi scriitor, începând să experimenteze folosirea drogurilor. A scris romane politice şi zeci de piese de teatru, cu succes mai degrabă modest în timpul vieţii. Când Germania a atacat vestul Poloniei la 1 septembrie 1939, a fugit cu iubita lui în est. Când a auzit că armatele sovietice invadează din cealaltă parte, s-a sinucis printr-o supradoză de droguri, după ce încercase să-şi taie venele. Femeia a vrut să-l urmeze în moarte, dar n-a reuşit.

În anii comunismului, Ministerul polonez al Culturii a dorit să organizeze funeralii solemne pentru Witkiewicz la Zakopane şi a cerut sicriul, care le-a fost trimis de sovietici. Îngropat cu mare pompă, a fost dezgropat în 1994 pentru cercetări. A reieşit că în sicriu fusese depusă o femeie. Witkacy ar fi gustat poate din plin această ultimă absurditate pe care i-a rezervat-o istoria.

Jocul de-a nebunii şi normalii

Confruntarea medicilor

În 1923, când Witkiewicz scria “Nebunul şi călugăriţa”, psihiatria era divizată. Pe de o parte erau adepţii metodelor primitive şi adesea brutale de calmare a pacienţilor (evocate de cărţi ca “Zbor deasupra unui cuib de cuci”), pe de altă parte apăruseră psihanaliştii, mulţi dintre ei simpli farsori, gata să găsească complexe şi compensări în orice. Titlul piesei evocă două victime ale acestei lupte: un poet exasperat de intelect (evident alter-ego al autorului) şi o călugăriţă care fugea de propriile-i amintiri morbide. Ei sunt folosiţi într-o psihodramă în care se ciocnesc psihiatria primitivă şi psihanaliza, ipocrizia religioasă şi orgoliile ştiinţifice, ingrediente într-o supă de patimi cât se poate de omeneşti.

S-a ocupat de spectacol echipa care a lucrat şi “Revizorul”: regizorul Vadas Laszlo, scenograful Alpar Albert şi, cu un rol decisiv aici, Maria Chirilă ca dramaturg de spectacol. A ieşit un spectacol intens, jucat într-un spaţiu foarte mic, care lasă impresia unui ring. Un ring de wrestling poate, căci asistăm la ceva ce s-ar putea numi “terapie de rol”, metodă care se practică destul de des pentru a produce acel catharsis izbăvitor. Impresia de “execuţie simulată“ este întărită de un decor de zile mari, care evocă circuite neuronale fragile, dar şi ceea ce mistica ar numi “închisoarea minţii”, din care doar extazul, sau erosul sublimat, te-ar putea scoate.

O scenă decisivă

Actorii intră cu plăcere în acest joc strâns. Roxana Fânaţă trece cu fineţe şi talent prin emoţiile extreme ale călugăriţei, reprimate de haina monahală şi de propriile-i scrupule. Este o demonstraţie de feminitate rafinată, pasionantă, evocând figura zeiţei indiene materne Kali, simbol al eliberării şi al morţii eului (nu degeaba poartă tocmai un taior negru în cea mai erotică scenă a piesei). Ciprian Vultur îşi joacă metodic nebunia, parcă prea metodic şi apăsat, cu o rostire care nu prea e în favoarea textului, dar un joc fizic imbatabil şi relaţionare impecabilă cu partenerii de scenă. Cătălin Mareş duce personajul psihiatrului mai ales prin zâmbetul ironic-machiavelic, dispreţuitor. Stelian Roşian ne-a amintit, în rolul psihanalistului, de un mare succes al său, Preobrajenski din “Inimă de câine”. Aceeaşi dezinvoltură şi rostire insinuantă. În fine, Alina Negrău în rolul Maicii superioare şi cuplul de infirmieri Cristian But – Tibor Szekely reuşesc compoziţii care sugerează tocmai încremenirea definitivă într-o formă mentală. Narcis Bliderean ia parte la un reuşit număr de iluzionism, Iar Radu Botar apare ca un “deus ex-machina” burlesc şi pune punctul pe toate i-urile în această demonstraţie că viaţa e o infinită ţesătură de complexe.