Janna sau Mâine va fi o nouă zi de Iaroslava Pulinovici. Teatrul de Nord, Satu Mare – Compania „Mihai Raicu”, regizor Dumitru Acriș. Cu: Adriana Vaida, Vlad Mureșan, Crina Andriucă, Radu Botar...
La femme fatale, versiunea postsovietică. Asta e Janna Gheorghievna. O combinație între păpușile sexuale din faza hărțuielii sexuale în masă practicate pe vremea comunismului, când femeia era jumătatea bărbatului, adică umbra lui, flexibilă și fără chip, și femeile soldat ale Svetlanei Aleksievici care-și decapitau inamicii cu o mușcătură de glonț și pentru care sângele războiului este imensa menstruație a istoriei, evacuarea materiei moarte, o exorcizare a corpului societății de dușmanii ei externi care amenință puritatea revoluției. Ca să ajungă la aceste dimensiuni ciclopice, ca să se poată lupta cu bărbații într-o lume a bărbaților, Janna a trebuit să învețe să fie ca ei: a trebuit, în primul rând, să învețe să spună „vreau”, să-și ucidă versiunile anterioare în care feminitatea, blândețea, iubirea încă mai supraviețuiseră miraculos.

A avut un ajutor substanțial: tatăl ei le-a dat afară din casă pe ea și pe mama ei pentru a-și aduce o fată tânără, să aibă și el „o familie normală.” Mama Jannei moare, trei ani mai târziu, de cancer metastatic și singura contribuție a tatălui la durerea despărțirii a fost beția crâncenă pe care a tras-o cu acel prilej. Pentru a arăta cine e bărbatul. Janna tace și învață. Mai și plânge dar doar pentru a-și consuma rezerva de lacrimi, pentru ca glandele lacrimare să se usuce, să se atrofieze. Să devină statuia de bazalt de la maturitate. Nu, nu e o piesă lacrimogenă, nu cere mila publicului. Este un bildungsroman, nașterea unui Joker feminin. Unul care distruge lumea pentru că e silit de propria biografie s-o facă. În fine, Janna pe care o vedem tronând pe scenă într-un scaun ergonomic de șef, ca un tron voievodal, este o femeie matură, preocupată să-și administreze propria menajerie de amanți, angajați, inamici, tovarăși de drum, camarazi și ținte în mișcare. O femeie de succes care poartă părul tuns perie, costume bărbătești, are apucături cazone și dictatoriale. Nu e de mirare? Primul învățător a fost necesitate, al doilea, un gangster care o învață să spună „vreau.”

Are un animal de companie: pe Andrușca. Stă la ea de cinci ani, i-a pus la dispoziție o casă, i-a luat haine de firmă, îl duce la restaurante de fițe unde acesta să-și permită orice desfrâu papilar, îl pune chiar director în firma ei, chiar dacă el nu se duce decât să ia aer și să semneze ștatele de plată. Lui Andrușca, însă, i s-a urât cu binele. Scutură lanțul să-l smulgă din ziduri; vrea să plece. Avea de un an o iubită care rămăsese însărcinată. Avea niște bani puși deoparte din salariu și ciupeli. Și-a pregătit îndelung evadarea. Are visuri pe care colivia cu gratii de aur a concubinajului cu Janna nu-l lasă să și le împlinească. Dar Janna știe, Janna este o filosoafă a vremurilor noi, Janna este o profetesă: îl lasă să plece pentru că durerea despărțirii de el îi dă coerență, o vertebrează. „Ce nu te omoară, te întărește.” Și mai știe că se va reîntoarce la ea, iar el asta și face pentru că a investit banii prost, dându-i unui dezvoltator pentru un apartament care s-a dovedit o mare înșelătorie. Nici nu găsește de lucru pentru că se asigurase Janna să fie respins oriunde s-ar fi dus iar oamenii o știu de frică. Se întoarce la Janna să facă rost de bani iar ea îl ia în brațe, îl îmbăiază, îi spală pe picioare, îl giugiulește ca pe băiețelul ei. Nu sunt inumană, spune ea, am suflet pentru că, uite, nu te dau afară, te primesc înapoi cu brațele deschise. Însă Andrușca nu vrea înapoi în cușcă iar ea îi dă ceva mai mulți bani decât ar fi plătit o escortă masculină și-l aruncă în stradă. Apoi Andrușca și soția lui sunt evacuați și nu au unde trage peste noapte. Cine să-i primească? Pe cine știa Andrușca mai bine? Pe Janna, femeia cu suflet mare, monstruos de mare. Ea îi primește cu greu doar pentru a-i prinde în captivitate. Apoi declanșează procedurile, ca să le fure legal, prin relațiile pe care le avea la Tribunal, copilul. Era un băiat pe care, probabil, abia aștepta să-l pună în țarc, să-l spele, să-i taie unghiile de la picioare.
Așadar roluri complexe care cer actori complecși. Adriana Vaida este Janna. Ușor stridentă chiar și pentru imensitatea rolului, pe ici pe colo falsă (din același motiv, ca o contrasoprană căreia i se frânge vocea în registru acut) dar cu un joc de scenă care progresează odată cu piesa. O dimensiune aproape neașteptată e dată de imaginea ei în oglinzi temporale în cvadruplă ipostază (fetiță, adolescentă, tânără, matură) dintr-o scenă centrală a piesei în care fetița este învățată să spună: vreau de toate celelalte Janne. Andrei, amantul mai tânăr cu o generație, este Vlad Mureșan, și el ușor timorat la început însă poate că nesiguranța aceasta se potrivește rolului de loser și întreținut. Katia, soția lui Andrei, este jucată de Crina Andriucă, un rol bun, cu pasaje criptice dar rol bogat și controlat. O mențiune specială pentru Vitali Arkadievici, familist la bătrânețe care suferă de sindromul Peter Pan pentru că nu suportă faptul că a ajuns la capătul de jos al lanțului trofic,sursă de hrană și confort pentru cei mai tineri ca el. Îl transformă în pământ, element sedentar, amorf, final și speră ca vulcanismul Jannei să-l rejuveneze. E în căutarea unei mame, așa cum Janna este în căutarea unui fiu. În fine ajungem la regizor, Dumitru Acriș, căruia îi reușesc multe în această versiune scenică. În primul rând, să închege scenele și mijloacele expresive atât de diverse ale textului. Să-l facă să se desprindă de hârtie, să capete aparența aceea de spontaneitate fără de care nu există act teatral. Desigur, mare parte din simțul scenei și umanitatea personajelor rezultă firesc din jocul actorilor. Expresivitatea lor gestuală, inflexiunile vocilor, chimia scenică sunt în cea mai mare măsură meritul trupei căci aceasta reușește să se închege și să se deschege sub ochii noștri, să capete materialitate sau să se dematerializeze într-o clipă. Cu un acid atât de puternic cum este Janna această chimie trebuie să meargă ca unsă. Însă, pe lângă meritele personale ale actorilor, rămâne performanța regizorului care știe să dea profunzime scenei și relațiilor „fenomenale” dintre actori, să manevreze meteorologia piesei, să-i dea consistență. Supărător pe alocuri este sonorizarea supradimensionată pentru capacitatea sălii Majestic a Teatrului Odeon. La fel și luminile stroboscopice, alienante și, de la un moment încolo, periculoase. Dar Janna însăși este o doamnă periculoasă care mai că ai zice că așteaptă undeva, la capătul drumului pentru a te pofti pe o ușă în întunericul unei camere de unde nu vei mai ieși niciodată.
PS: Uitam. Felicitări cuplului care s-a sărutat în arierscenă tot timpul piesei. Nu e doar un record și nici cine știe ce truc regizoral să ne distragă atenție. Este doar un semn diacritic, un diez pus la cheia întregii partituri. Pentru că Janna ne-ar putea face să uităm că există și iubire și că, așa feroce cum e Janna, face totul din inexprimabila dorință de a simți în pustiul ei sufletesc măcar o picătură din forța izbăvitoare a iubirii.