https://revistascena.ro/cronica-saptamanii/protestele-ca-sarbatori-populare/?fbclid=IwAR35yv_ejOgWxWtR8r4yJcK-8YDxKgABRKKBnvvxhdjzxa4HqxVX6g2MQgg


Protestele ca sărbători populare
de Oana Cristea Grigorescu

iunie 11, 2021

Protestele, de orice natură, capătă accente de sărbătoare populară prin solidarizarea mulțimii mânate de o cauză căreia îi subscrie colectiv. Mitingul diasporei și protestele anti-mască sunt două repere contemporane ale mobilizării civice cu motivații aflate, însă, la poli opuși. Excesul e elementul de legătură între ele: excesul jandarmilor în împrăștierea demonstranților în seara de 10 august 2018 și euforia negării pandemiei din cursul anului 2020 de către vocea maselor manipulate (din umbră) de forțele naționalismului radical. Sub stindardul libertății, ambele proteste au produs victime directe sau indirecte. La o relectură din perspectivă dramaturgică, protestele devin echivalentul actualizat al bacanalelor, al serbărilor dionisiace. În spiritul tradiției performative a secolului XX[1], Maria Manolescu propune prin rescrierea Bacantelor lui Euripide chestionarea limitelor libertății și ale manipulării maselor în numele ideologiilor toxice. Fără să fie o actualizare mimetică, textul de spectacol Bacantele (fără mască) păstrează spiritul și personajele antice, oglindite în fundalul istoric românesc al mișcărilor sociale de protest din ultimii ani. Atributul „fără mască” din titlu are multiple referințe: reprimarea organizată de Jandarmerie, furia contestării pandemiei, dar și manipulările ideologice din spatele cauzelor care coagulează mulțimile. Maria Manolescu semnează un text bogat, cu multiple trimiteri și semnificații culturale potențate de viziunea regizorală semnată de Dragoș Alexandru Mușoiu.

Curtea interioară a Muzeului de Artă din Satu Mare oferă cadrul natural pentru sărbătoarea nocturnă. Spectacolul se joacă în aer liber, ocupă întreg spațiul curții bogate în vegetație, iar publicul e martorul procesiunilor carnavalești ale menadelor/bacantelor supravegheate de aparițiile multiplicate ale zeului Dionysos. Cinci fețe ale zeului personifică natura lui impură, jumătate om, jumătate zeu: masculin, feminin, animalic, bachic și sexual. Răzbunarea lui Dionysos urmează trama originară, doar mulțimea dezlănțuită și conducătorii ei aparțin prezentului și recalibrează, astfel, semnificația pildei. Regizorul Dragoș Alexandru Mușoiu reușește un fin echilibru între tonul olimpian al rostirii textului ce reverberează ecoul hexametrilor antici și imaginea epurat-glamouroasă, de catwalk a apariției multiplului Dionysos. Sensul firului narativ e reformulat de semnificația actualizată a grupului personajelor omenești. Între ele se naște tensiunea dintre aspirația spre libertate și manevrarea politică ca nod conflictual. O pisică-leopard dă târcoale publicului. Personaj mut, felina prefigurează fiara dezlănțuită ce reapare purtată în lesă și aparent îmblânzită la deznodământ. Hrănit cu sângele victimelor, leopardul e temporar stăpânit, până la următoarea revoltă a maselor.

Defilarea lui Dionysos e ritmată pe traiectorii rectilinii, fixate în poza statuară de pe piedestalul simbolic al ghivecelor de ciment din extremitatea spațiului de joc. În coregrafia Roxanei Fânață, năvala sacadată a bacantelor are energia animalică și euforia carnavalescă, amplificată de măștile populare. Muzica spectacolului semnată de Cári Tibor e resortul tensionării furiei mulțimii. Sub motivele de inspirație folclorică, pedala gravă potențează sacrificiul inocenților și suspendarea rațiunii. Un fluieraș, simbolic descendent al lui Pan (Stike Molnar), însoțește procesiunile personajelor. Grupului zeilor i se opun muritorii; între Dionysos și oameni se interpun conducătorii, autoritatea puterii iraționale pe care o va pedepsi Dionysos. Dinamica spectacolului se naște la intersecția grupurilor de personaje, prin înmulțirea centrelor de interes vizual. Ochiul spectatorului pendulează de la procesiunile zeului la alaiurile carnavalești, furat de descoperirea a noi și noi nuclee de acțiune scenică. Așa e apariția mașinii de jumate dubă a Jandarmeriei și de cealaltă jumătate vehiculul escapist, decorat cu florile paradisului (fiscal) în care cuplul regal va pleca la final în pseudo-exil. Bacantele apar fantomatic la deschiderea porților dinspre stradă ale curții; masa compactă e amenințătoare, turată de frecvențele joase, apăsătoare ale muzicii. Penteu se arată la fereastra de la etajul clădirii în poza arogantă a puterii abuzive. Spectacolul evoluează surprinzător prin expandarea în spațiu; publicul dispus pe două laturi de-a lungul curții e integrat în misterul dionisiac. Spectacolul are o concepție site specific prin folosirea justă și creativă a întregului spațiu al curții, organic dezvoltat în relație cu locul. Mutarea spectacolului ar necesita noi soluții regizorale în acord cu geografia noii scene de joc.

Andrei Stan, Raluca Mara, Crina Andriucă, Romul Moruțan și Ioana Chereji compun prin însumarea celor cinci fețe ale lui Dionysos profilul ludic-răzbunător al zeului, susținut și de elemente originale de costum. E delicioasă barba din struguri purtată de Romul Moruțan sub masca lui Dionysos jovial, dedat excesului bachic, fără ca interpretarea sardonică să devină prea apăsată. Copitele de berbec trimit la dimensiunea zoomorfă a zeului interpretat de Ioana Chereji, ca expresie a instinctelor animalice latente în orice ființă. Lascivă și dezgolită cu măsură, Crina Andriucă e fața lubrică a zeului, obiectul dorinței sexuale, în vreme ce Andrei Stan și Raluca Mara încarnează prototipul masculului alfa, respectiv al feminității subteran persuasive. Penteu își află în interpretarea lui Cătălin Mareș un personaj contradictoriu, copleșit de beția puterii exercitate sub tirania instinctelor. Pastișa comandantului jandarmilor de la demonstrația din 10 august nu e un simulacru grosier, ci ipostaza forței brute, cea care îl va transforma pe Penteu în victima bacantelor dezlănțuite. Astfel, personajul amorsează un joc cu dus-întors în dublul rol de agresor și victimă. Jandarmul, în interpretarea lui Andrei Gîjulete, e punctul de echilibru al actualizării. Jocul său duplicitar (va trece de partea demonstranților la final), cu surdină, oferă cheia interpretării contemporane, fără să alunece în ilustrativ. Întreaga distribuție funcționează cu precizie, pe linia subțire între mască și replică contemporană a originalului dramaturgic.

Un aport important la structura organică a spectacolului o au costumele Cristinei Milea care citează ținuta personajelor antice mixată cu repere haute couture și de costum popular reinterpretat. În apariția bacantelor, cămășile și pantalonii maramureșeni, fustele și fotele populare asociate măștilor de carnaval circumscriu spațiul românesc. Culorile roșu și auriu separă grupul muritorilor de cel al zeilor. Albul e culoarea comună dominantă ca semn al statutului exemplar al personajelor, în vreme ce roșul ornamentelor de costum popular prefigurează vitalitatea și sacrificiul tragic. Personajul principal al spectacolului e mulțimea ațâțată, echivalentul corului antic transformat prin costum în masa umană fără gen. Mulțimea aceasta e bipolară din punct de vedere etic. Pe de o parte, e „diaspora” în postura victimelor represiunii jandarmilor, de cealaltă parte, protestatarii anti-mască conduși de Agave ca exponenți ai umanității ieșite din matca rațiunii. Cele două grupuri par a se confunda, binele și răul nu mai pot fi disociate în năvala bacanalei. Sacrificarea lui Penteu lămurește eroarea mulțimii, dar lasă deschisă întrebarea privind limita care separă legitimitatea de abuz. „Libertate” e unicul cuvânt scris pe pancartele purtate de mulțime, dar ambiguitatea cauzei plasează sloganul în registrul peiorativ în care alunecă protestele de orice fel. Ironic și sarcastic, spectacolul ia în răspăr tragedia în spirit postuman. În lumea de azi sacrificul și-a pierdut solemnitatea. Canibalizarea lui Penteu e, în fond, dovada derapajelor umanității subordonate instinctelor. Voalate trimiteri în text întrevăd orizontul creștinismului când e revelată mulțimii a doua (re)naștere a zeului Dionysos și natura sa jumătate omenească-jumătate divină, dar sub rezerva aceluiași scepticism sub care e așezată întreaga pildă. Între rațiune și credință, în contexte sociale tulburi, tragedia bacantelor plasează libertatea printre valorile rațiunii supuse ajustărilor. Spectacol cu multiple paliere semantice, Bacantele (fără mască) este o explorare împlinită a calităților omogene ale trupei Teatrului de Nord Satu Mare. S-a produs o întâlnire fericită a echipei de creație cu un colectiv capabil să producă spectacole de anvergura unui consistent eveniment teatral.

Foto: Jager Tibor

[1] v. Erica Fischer-Lichte, Dionysus Resurrected: Performances of Euripides The Bacchae in a Globalizing World, 2013 . V. și spectacolul Dionysus in 69, regia Richard Schechner, The Performance Group

*foto Karoly Suveg și Jager Tibor