AŞTEPTÂNDU-L  PE GODOT de Samuel Beckett

Traducere de Gellu Naum

֍ ֍ ֍ ֍

Regia: Ovidiu Caița

Scenografia: Tudor Prodan

Video: Andrei Cozlac

Lighting design: Lucian Moga

֍ ֍ ֍ ֍

Distribuția:

Vladimir: Ciprian Vultur

Estragon: Andrei Gîjulete

Pozzo: Roxana Fânață

Lucky: Romul Moruțan

֍ ֍ ֍ ֍

Proiecții video: Tudor Dreve
Regia tehnică: Cristian Rudăreanu
Sufleur: Yvette Princz
Lumini: Ioan Iluță, Călin Mocan
Sunet: Vlad Giurge

֍ ֍ ֍ ֍

Premiera: 3 noiembrie 2024
Durata: 3 h (cu pauză)
Vârsta recomandată: 14+

֍ ֍ ֍ ֍

Mijlocul nimicului, așa s-ar părea. Doi oameni îl așteaptă pe un al treilea, după cum s-ar crede. Simplu. Se revăd, se îmbrățișează, povestesc tot felul de fleacuri, se contrazic, se împacă, așteaptă; lucruri firești. Se întrebă dacă sunt în locul potrivit, în ziua stabilită, după cum e normal; se contrazic, ațipesc, așteaptă. Alți doi oameni îi deranjează, îi provoacă, vorbesc, joacă, gândesc, vin cu alte nimicuri, cu alte contradicții, ar zice unii. Pleacă. Simplu. Cade noaptea, după cum se spune. Simplu. Poate ai un moment în care te întrebi: asta e tot? Poate ai un moment în care le privești umanitatea și te întrebi oare pentru ce trăiesc. Simplu. Și revii. Revin și ei. Sau unii dintre ei. Sau nu. Nimic nu e sigur. Doi oameni îl așteaptă pe un al treilea care nu mai apare. Ai zice că e doar atât. Ai zice că pare simplu.

Codruța Cadar

֍ ֍ ֍ ֍

Samuel BECKETT (1906‑1989)

Născut la Dublin, Irlanda, a studiat la Trinity College. În anii 1930 și 1940 a scris primele sale romane și povestiri. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cetățenia irlandeză i-a permis lui Beckett să rămână la Paris, ca cetățean al unei țări neutre. A luptat în mișcarea de rezistență până în 1942, când membrii grupului său au fost arestați de Gestapo. El și soția sa au fugit în zona neocupată până la sfârșitul războiului. După război, Samuel Beckett a fost decorat cu Croix de Guerre pentru curajul demonstrat în timpul rezistenței franceze. S-a stabilit la Paris și a început cea mai prolifică perioadă a sa ca scriitor. În cinci ani, a scris Eleutheria, Așteptându-l pe Godot, Sfârșit de partidă, romanele Molloy, Malone murind, Cum e, și Mercier și Camier, două cărți de povestiri și o carte de critică.

În 1969 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură. Lucrările sale de mai târziu au inclus colecții de poezie și povestiri scurte, precum și nuvele.

Alături de operele lui Eugene Ionesco, Jean Genet și Harold Pinter, piesele austere ale lui Beckett sunt considerate a face parte din „Teatrul Absurdului”. Însă, a eticheta astfel lucrările lui Beckett înseamnă a ignora una dintre premisele sale fundamentale: că, din moment ce nici o activitate umană nu are un sens intrinsec, este inutil să atribuim semnificații tradiționale sau categorice existenței unui obiect sau desfășurării unei acțiuni.

Melvin Maddocks scria despre Beckett: „Rătăcește printre mlaștini cețoase transformate în suprarealism, vorbește cu ființele mărunte ale propriilor sale coșmaruri, depune rapoarte despre viziuni negre introspective cu un fel de elocvență tipic irlandeză. Ca o actriță care leagănă o păpușă drept copil de scenă, limbajul său geme și fredonează povești care parcă nici nu sunt acolo.” „Nu este nici noapte, nici dimineață. Un om trebuie să se găsească pe sine fără sprijinul grupurilor, al etichetelor sau al sloganurilor,” scrie R.D. Smith. Iar Beckett, prin faptul că își extrage personajele din aproape toate contextele recognoscibile, continuă Smith, este „implicat în căutarea sau salvarea propriei ființe.”

Martin Esslin scrie: „Care este esența experienței de a fi? întreabă Beckett. Și astfel începe să elimine elementele neesențiale. Care este semnificația expresiei „Eu sunt eu însumi”? întreabă el... și este apoi constrâns să încerce să distingă între caracteristicile pur accidentale care formează un individ și esența propriei sale ființe.”

Smith și Esslin insistă, însă, că Beckett nu a intenționat să exprime un deznodământ complet fără speranță, ci că, prin golirea lumii de semnificație, ne-a arătat singura cale spre mântuire (deși orice salvare, conform filozofiei esențial deterministe a lui Beckett, este, inevitabil, doar un răgaz).

Smith scrie: „Personajele lui Beckett rămân, în cele mai întunecate momente, ființe umane pline de suferință: Beckett, chiar și atunci când este intelectual la fel de necruțător, simte și suferă alături de ele.”

Esslin argumentează că mesajul lui Beckett „nu este deloc unul sumbru sau disperat.” El scrie: „Dimpotrivă: austeritatea amintirilor sale despre efemeritatea vieții și certitudinea morții, respingerea oricărei soluții facile sau iluzii ieftine de confort au în cele din urmă un efect eliberator; aceasta este natura omului, că în actul de a face față realității condiției sale, demnitatea sa este amplificată; suntem învinși doar de lucrurile care ne iau prin surprindere; ceea ce cunoaștem și cu care ne-am confruntat putem stăpâni.”

Alec Reid crede, de asemenea, că mesajul lui Beckett trebuie interpretat optimist. „Lumea lui Beckett,” scrie el, „este una de întuneric, de voci fără trup, de ignoranță, neputință și angoasă. Dar, chiar în timp ce insistă că nu știe nimic, că nu poate ști nimic, Beckett ne amintește de un astronaut, un om înconjurat de nimic, mergând pe nimic. Cosmonauții noștri nu sunt un motiv de disperare; și nici explorările domnului Beckett.” Potrivit revistei Time, „susținătorii lui Beckett susțin că lamentațiile sale în amurgul întunecat reprezintă metafora existențială a condiției umane, că vocile subțiri dar constante ale personajelor sale pustiite exprimă declarația supremă de afirmare, chiar dacă numai pentru că simpla încercare de a comunica este ea însăși o afirmație.”

George Wellwarth discută conceptul lui Beckett despre o realitate proteică: „Toate aceste lucruri - identitatea umană și acțiunile similare, vanitatea ambiției umane, inutilitatea gândirii - echivalează cu un pesimism mai profund decât oricare altul exprimat vreodată în cuvinte. De-a lungul operei lui Beckett putem găsi dovezi ale convingerii sale că totul este lipsit de speranță, de sens, fără scop și, mai presus de toate, dureros de îndurat. Personajele lui Beckett sunt nivelate și amestecate între ele, fiind toate într-o oarecare măsură cu dizabilități fizice - de parcă aceasta ar fi condiția comună pe pământ. …Beckett este un profet al negației și sterilității. Nu oferă umanității nicio speranță, ci doar o imagine a unei întunecimi neîntrerupte; iar cei care susțin că văd în Beckett semne ale unei abordări creștine sau semne de compasiune refuză pur și simplu să vadă ce este acolo.”

Poate că Beckett însuși și-a exprimat cel mai bine dilema în „L’Innommable”: „Dans ma vie, puisqu’il faut l’appeler ainsi, il y eut trois choses, l’impossibilité de parler, l’impossibilité de me taire, et la solitude.” („În viața mea, dacă trebuie să o numim așa, au existat trei lucruri: imposibilitatea de a vorbi, imposibilitatea de a tăcea și singurătatea.”)

(selecție din: https://www.poetryfoundation.org/poets/samuel-beckett)

֍ ֍ ֍ ֍

CRONICI:

Așteptându-l pe Elon - Așteptându-l pe Godot
Mihai Brezeanu - LiterNet, ianuarie 2025
https://agenda.liternet.ro/articol/29644/Mihai-Brezeanu/Asteptandu-l-pe-Elon-Asteptandu-l-pe-Godot.html 

Echipați cu geci galben-albastre, reflectorizante, Vladimir și Estragon așteaptă lângă două pompe de benzină, numerotate 1 și 2. Copacul e, în fapt, stâlpul cu trepte ce se înalță între cele două pompe, ce susține, printre altele, un panou electronic de afișaj pe care prețurile la benzină și motorină tot cresc de-a lungul spectacolului.

Una dintre marile teme beckett-iene, cea a oamenilor deposedați de aproape orice formă de memorie, se întâlnește, la Caița, cu realitatea aproape a ireală a liderilor politici & hi-tech la zi. Cine ar putea spune, mai bine, mai potrivit, mai dement ca ei, că Godot nu vine nici azi, dar că noi am face bine să îl așteptăm și mâine în același loc? 
֍ ֍ ֍ ֍

Bizarerii beckettiene - Așteptându-l pe Godot
Adrian Țion - LiterNet, ianuarie 2025
https://agenda.liternet.ro/articol/29654/Adrian-Tion/Bizarerii-beckettiene-Asteptandu-l-pe-Godot.html 

În montarea piesei Așteptându-l pe Godot la Teatrul de Nord din Satu Mare, trupa "Mihai Raicu", regizorul Ovidiu Caița adaugă bizareriilor textului tradus de Gellu Naum, propriile lui bizarerii. Mai întâi legate de spațiul de joc, apoi de contextualizarea și actualizarea ghidușă a mesajului. Decorul realizat de Tudor Prodan bulversează de-a dreptul. Te izbește ca un bumerang întors brusc din peretele scriiturii. În locul unui copac scorojit de la periferia unui oraș oarecare, apare o benzinărie dezafectată, în ruină, desigur, de la periferia unui oraș oarecare. De fapt, sunt două pompe deformate și ruginite, cum vezi unele abandonate pe marginea drumului, așezate amândouă sub umbrela unui picior cu acoperiș metalic, ce aduce cu un virtual copac până la urmă. Substituire ce intră în contact cu jocul simulat de-a epoca postindustrială. În acest context, replica "Ar fi trebuit să ne întoarcem la natură" primește dimensiunea unui profetic avertisment. Pentru că, nu-i așa, iată la ce ne-a adus hiperindustrializarea!