In memoriam

Ştefan Mareş sau să trăieşti din dragoste

de Teatrul De Nord

Ştefan Mareş a intrat în teatru scăpărând din castagnete şi căutând continente scufundate în mirajul reflectoarelor. Era într-o continuă mişcare. Era convins că dacă s-ar opri o singură clipă, ar tăbărî asupra lui toate instrumentele de tortură: reflectoare, decoruri de mucava, costumele de smuls inimile, toate pe statornica scenă - mereu alta.

A fost un domnitor al scenei. I se spunea „Mareşalul" şi chiar a fost o jumătate de vultur şi o jumătate de iubire. Avea mereu aerul înflăcărat al iluziei, aburii visului, împerecherea clipei cu lacrima din dragoste, cu şoapta albastră ce-l despărţea de realitate.         

Şi totuşi, era mereu pe scenă ca o lectură de seară: un plop brunet tremurând în vârsta adolescenţei.

A ştiut întotdeauna că teatrul este o punte a suferinţelor, măreţie şi durere. Pentru el teatrul a fost mereu o punte spre inimi. Credea că teatrul poate să îmblânzească moartea, că poate trage clopote în care cântă numai speranţe.

N-a fost să fie... Pe 26 august (2005) ar fi împlinit 50 de ani. Ultimul rol - Harpagon în „Avarul” de Moliere...

Ştefan Mareş a plecat să-şi înâlnească dascălul, pe Dem Rădulescu. Îi vedem râzând în ceruri, pe o scenă aşezată între norii tristeţii noastre.

Ştefane, veşnicia să-ţi fie mai dulce decât viaţa.

Ioan Gavrilaş (secretar literar, Teatrul de Nord Satu Mare)