STAGIUNEA 1999 - 2000

O SCRISOARE PIERDUTĂ de I.L.Caragiale

Regia artistică: Cristian Ioan

Asistent regie: Anca Similar

Scenografia: Alexandru Radu

Costume: Doina Antemir

Distribuţia:

Ștefan Tipătescu: Daniel Vulcu

Agamemnon Dandanache: Adrian Matioc

Zaharia Trahanache: Marcel Mirea

Tache Farfuridi: Dan Cristian

Nae Caţavencu: Radu Sas

Ionescu: Sorin Oros

Popescu: Carol Erdos

Ghiţă Pristanda: Vasile Blaga

Un cetăţean turmentat: Ştefan Mareş

Zoe Trahanache: Paula Chirilă

Majoretele: Daniela Moisuc, Gabriela Dorgai, Lucia Racşan

Grupul folcloric: Adriana Vaida, Monica Păşcuţă, Aurora Demeter

Popa Prichici: Eusebiu Meţcaniuc

Maestrul de ceremonii: Ioan Gavrilaş

Feciorul: Vlad Chico

Orchestra de protocol - Orchestra Filarmonicii "Dinu Lipatti":  Sansu Lutai, Viorel Lăpteanu, Csaba Cserey, Vasile Bodea

Regizor tehnic: Stelian Pop

Sufleur: Lucia Racşan

Lumini: Mihai Zima, Iosif Solosi

Sunet: Robert Costea 

Modernitatea clasicului Caragiale

Încercând să trasăm niste repere referitoare la “modernitatea clasicului Caragiale”, am simtit nevoia să-l cităm pe Roland Barthes, care propunea “să se facă istoria literaturii de-a-ndărătelea, adică ”să ne facem noi însine centrul acestei istorii si să urcăm spre trecut”. Nicolae Manolescu făcea observatia că “o istorie viitoare a literaturii va începe cu prezentul... primul nostru poet nu este Mitropolitul Dosoftei, ci Nichita Stănescu”. Astfel, Caragiale a fost atasat “traditiei absurdului”, urmărindu-se de-a lungul timpului si în diverse studii efectele acestuia asupra limbajului, degradarea dialogului, anularea comunicării, vidarea cuvintelor de sens, sau motivul “lumii pe dos”, realitate scenică prezentă si în aventura cuvântului.           

S-au făcut apropieri de Jarry, Beckett, Kafka, Ionescu sau Durrenmatt, care îl situează, în finalul demonstratiilor pe Caragiale între precursorii teatrului european modern.         

Aflati pe tărâmul unor lecturi producătoare de noi sensuri, am putea să ne imaginăm că între scriere si meditatia despre scriere în “O scrisoare pierdută” nu există distantă, ci se produce o unificare a celor două planuri, literatura neseparând exteriorul de interior. Ideea ne-a venit de la interpretarea lui Agamită Dandanache, nu ca semn exterior textului, ci produs de acesta. Piesa ne aduce în fata a două situatii initiale, generate de prezenta scisorii compromitătoare, adresată de Tipătescu lui Zoe. Scrisoarea se publică, ceea ce înseamnă pentru Catavencu triumful, pentru Zoe, Tipătescu, Trahanache, scandalul, sau scrisoarea nu se publică, dar cu pretul mandatului de deputat pentru Catavencu, ceea ce înseamnă tot victoria sa si mai mult, sustinerea acesteia de către cei trei. Contradictia enuntată de către Tipătescu “lupta este desperată! Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm!” îsi pierde din interes spre finalul piesei, când se insinuează că, de fapt atentia nu trebuie să fie concentrată spre o rezolvare transantă între cele două tabere, ci spre situatia ca atare, care poate fi oricând refăcută, Cetăteanul turmentat, căruia Tipătescu îi reprosează că i s-a furat scrisoarea, remarcă: “ei! nu face nimica, poate mai găsim alta...” Si odată cu aparitia lui Dandanache, apare si elementul care sugerează că nimic nu s-a terminat de fapt. Scrisoarea de santaj prin care Agamită Dandanache obtine “un coledzi” si “se aledze” este păstrată putând fi folosită oricând la nevoie: “mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la ”Răsboiul”. Să acceptăm conventia situatilor prezentate: pe de-o parte, distrugerea sau publicarea scrisorii lui Tipătescu (să o numim încheierea santajului), pe de altă parte, aparitia scrisorii lui Dandanache (să o numim perpetuarea santajului) reprezintă două tipuri de operă literară. Încheierea santajului ar corespunde conceptului de operă închisă, cu sensul fixat o dată definitiv.

prof. Adriana Sas Marinescu