https://dissolvedmagazine.com/despre-spectacolul-nunta-in-oas/?fbclid=IwAR0yiBh7DojNrduC5ixhUUM1aXg9MvzMJn9KeSoSmZCaGu0_VLcvWmjFCaE

Daria Ancuța

septembrie 11, 2023

În cadrul ediției cu numărul 34 a Festivalului de Teatru Piatra Neamț, am stat de vorbă cu Roxana Fânață, cu Ioana Cheregi și cu Raluca Mara, actrițe ale trupei „Mihai Raicu” a Teatrului de Nord Satu Mare, despre procesul lor de lucru la spectacolul Nuntă în Oaș (regia Cristian Ban). 

Pentru început, am să vă rog să faceți un portret al personajului vostru pentru cei care nu au văzut încă spectacolul. 

Roxana: Maricuța este o tânără de douăzeci și unu de ani care se află în pragul căsătoriei, iar acțiunea întregului spectacol se întâmplă în ziua nunții ei.

Ioana: Lenu e o mamă a trei copii, care a rămas captivă în societatea în care a crescut, care s-a aliniat cu normele și cu tradiția, chiar dacă ar fi putut să aibă mai mult decât o viață tradițională.

Raluca: Eu o joc pe Tanti Anica, o tânără de optzeci și șapte de ani, care, la fel ca alți vârstnici din mediul rural, devine un fel de maestru de ceremonii pentru ceea ce se întâmplă la nuntă. Este, sper eu, o bătrânică simpatică, plină de contrapuncte.

Fiindcă spectacolul vorbește despre ciocnirea dintre două lumi – cea tradițională și cea modernă, cea urbană și cea rurală -, aș fi curioasă să aflu cum v-ați apropiat de zonele din aceste lumi care nu vă erau familiare înainte de a începe lucrul la „Nuntă în Oaș”.

Roxana: Zona rurală la care facem referire în spectacol nu îmi este apropiată în mod direct, fiindcă eu sunt din Arad. Totuși, mentalitatea de la țară nu îmi este străină, fiindcă mi-am petrecut o bună parte din copilărie la rudele mele care trăiau acolo. În ceea ce privește accentul sau inflexiunile vocale folosite în zona Negrești-Oaș, pe ele le-am căpătat prin exercițiu.

Ioana: Eu sunt din Aleșd, un orășel de zece mii de locuitori de lângă Oradea, deci am crescut la țară. Partea din copilăria mea care se regăsește și în acest spectacol este spiritul de comunitate: în zona rurală, pare că toată lumea știe totul despre toată lumea. Dar cred că personajul meu se poate găsi cu ușurință și în mediul urban; nu este exclusiv inspirat din mediul rural. Spre exemplu, am o prietenă care locuiește în SUA și care are același debit verbal pe care îl am și eu în spectacol. 

Raluca: Pentru mine, caracterul documentaristic aplicat zonei locale reprezintă un pretext. De fapt, „Nuntă în Oaș” este o poveste ficțională, care poate fi percepută de spectator ca o radiografie personală a familiei sale, în orice zonă a țării s-ar afla. Cred că noi ne-am apropiat mai degrabă de situația în care se află personajele. În cazul personajului meu, m-am inspirat de la bunicul meu și de la sora lui, care au acest tip de energie și de avânt la o vârstă înaintată. Datorită faptului că în lucru s-a pus accentul pe latura umană, apropierea a fost la nivel senzorial, interior, de unde lucrurile pot să iasă la suprafață. Cred că asta face și ca identificarea cu spectacolul să fie atât de ușoară – e vorba despre ceva mai degrabă uman, nu doar specific regional. 

Referitor la această ciocnire între generații, cred că am avut cu toții o lipsă de comunicare cu familia noastră sau că ne-am simțit blocați undeva – dacă nu în mediu rural, atunci într-o microsocietate dintr-un oraș sau într-o gașcă pe care nu am simțit-o a noastră într-un anumit moment.

Ioana: Ieri, în timpul spectacolului, parcă am fost mai conștientă ca niciodată de relaxarea oamenilor de la țară atunci când se întâlnesc. Noi, la oraș, când ne întâlnim, parcă suntem mai oficiali. La țară, există o dinamică de energie care aici nu există – toată lumea vorbește peste toată lumea, cu toții se simt bine, iar dacă se jignesc, râd. Cred că asta se vede foarte bine și la noi în spectacol.

Ce vi se pare că aduce diferit Cristian Ban în dinamica actori-regizor? Ce v-a plăcut în mod particular în lucrul cu el?

Roxana: E un om extraordinar de cald, care ne dă încredere. E o mare bucurie să descoperim împreună la repetiții. Mi-aș dori tare mult să mă reîntâlnesc la lucru cu el. Are o energie aparte și e special prin felul în care reușește sa trateze o situație comică cu foarte multă duioșie. Toată echipa de actori a fost foarte sudată, iar comunicarea între noi a fost foarte bună datorită lui.

Ioana: Cristi vine cu temele făcute. Cred că frumusețea la lucrul cu el este că nu știe cu exactitate cum să transmită ceea ce vrea să transmită, iar astfel de intră într-un soi de laborator, într-o căutare reală, în timpul repetițiilor, a lui, împreună cu noi, actorii. Lucrăm la text cât e nevoie, putem să intervenim, să improvizăm, iar ce primează rămâne situația pe care el și-o dorește. Fiindcă noi putem să contribuim în acea situație, se creează acest sentiment de uniune între artiști care vor să transmită ceva împreună. Cred că așa am câștigat noi pariul: realizând că noi căutăm ceva împreună. Dacă ceva mergea prost, nu însemna că noi ne descurcam prost, ci doar că trebuia să căutăm împreună în altă direcție.

Roxana: Cred că, de fapt, e un paradox. Spune lucruri tranșante într-un mod extrem de relaxat, ca un prieten foarte apropiat, cu o sensibilitate aparte.

Raluca: Am observat asta și la proiectul anterior pe care l-am făcut cu el, spectacolul „Iluzii” de Ivan Vîrîpaev, tot la Teatrul de Nord Satu Mare – chiar dacă are un univers regizoral puternic, partea formală, definită, a energiei lui creatoare este lăsată mai prejos, în detrimentul naturii umane. El caută într-un firesc al situațiilor de zi cu zi și ne conduce inclusiv actoricește în această direcție. E un observator atât de fin al relațiilor interumane, încât poate să le descompună în mici detalii, printr-un ton de voce sau printr-un gest foarte mic. Cred că ăsta e cel mai important aspect în lucrul alături de el, care creează un teren fertil la repetiții. 

Spectacolul creează un cadru comic în care se dezbat, de fapt, probleme mai apăsătoare, relevante pentru societatea noastră – migrația, rolurile de gen, maternitatea, conflictul dintre generații. Ați avut nevoie de o poziționare clară vis-a-vis de aceste teme, înainte să adăugați componenta comică?

Ioana: Noi am pornit de la comic. Desigur că am discutat situația personajelor care este, de fapt, dramatică, dar nu am pornit de la ea. În lucrul la personajul meu, am pornit de la efervescența ei, de la comic. Drama reiese tocmai din negarea problemelor, pe care le acoperă cu efervescență. Cred că electrocardiograma pe care publicul o trăiește este ca o avalanșă de râs, în care nu apucă, pe moment, să încaseze elementele dramatice.  Cineva ne-a povestit ieri că habar n-are de ce, dar a început să plângă când Tanti Anica a povestit cum a mers la spital la Târgu Mureș. Se acumulează o emoție pe care publicul nu are timp să o consume, dar, la un moment dat, se trezește plângând.

Raluca: Așa cum spectacolul nu a ieșit poziționat în vreun fel, nu e tezist, nu susține ceva extrem, nici metoda noastră de lucru nu a fost una care început cu o poziționare personală a artiștilor față de aceste subiecte sensibile deschise de spectacol. Cristi nu a condus niciodată repetițiile în acea direcție. Discuția s-a axat concret pe situații, pe latura umană. Desigur că, tangențial, se ridicau anumite semnale de alarmă în jurul nostru, dar nu ele nu s-au transformat într-o discuție. Mi se pare că toate personajele, la fel ca în viață, conțin un contrapunct. Fiecare personaj e legat de tradiție, care e în interiorul lui, dar în același timp reușește să accepte că acele lucruri după care s-a ghidat pot fi negate. Cu toții au un moment foarte sensibil care contrabalansează comicul. S-a căutat tot timpul echilibru, nu o poziționare anume. Direcția a fost, mai degrabă, de a găsi o cale de a spune o poveste prin care să nu ne poziționăm și din care fiecare să își tragă ce are nevoie.

Roxana: Eu am altă vârstă față de personajul meu, dar cred că la vârsta ei aveam aceleași gânduri. Și bineînțeles că poziționarea asta se poate schimba de-a lungul vieții. Oricum, în lucrul cu Cristi Ban, pare că nimic nu e greu. Știe ce să îți spună și cum să te ghideze, de parcă te-ar cunoaște. 

O subtemă a spectacolului este dorința de evadare, de a pleca într-un loc în care e mai bine. Totuși, unele personaje aleg să rămână, poate fiindcă aici e mai sigur. Tema acestei ediții a festivalului este Zona de siguranță. Care este zona voastră personală de siguranță.

Roxana: Mie-mi place să pictez. Simt că îmi o siguranță aparte, sufletească, pe care o caut destul de des și pe care nu o regăsesc făcând nimic altceva.

Ioana: Mie familia și prietenii îmi dau siguranță. Ei mă fac să am încredere că aș putea să o iau de la capăt oriunde și oricum.

Raluca: Acum un an și patru luni răspunsul meu ar fi fost cu totul altfel. Acum lucrez la a deveni eu însămi o zonă de siguranță. Asta s-a întâmplat în momentul în care am devenit mamă, iar atenția mea completă s-a axat pe modul în care să reușesc să fiu o zonă de siguranță pentru copilul meu. 

O tânără din Oaș se pregătește de nuntă: pe lângă ea se perindă mama, bunica, o amică de familie, mirele, un prieten alături de care va deschide o afacere, dar și îndoielile privind căsătoria, rolurile prescrise social și multiplele scenarii pe care le poate lua viața ei. Accentele comice intensifică înțelesurile dramatice într-un spectacol despre muncă, dragoste și migrație economică, despre cât de surprinzătoare pot fi dorințele noastre intime și cum ni se clarifică ele în preajma evenimentelor existențiale pe care le traversăm. Spectacolul surprinde reperele paradoxale ale vieții într-un sat din România prezentului și ne vorbește în limba pe care ne-o vorbim noi înșine când nimeni nu ne vede. Spectacolul se joacă cu discursurile tipice ale mentalității românești, dar le atribuie altor personaje decât celor la care ne-am aștepta. (sursa: https://www.teatrultineretului.ro)

Credit foto: Marius Șumlea