---

NUNTA DE ARGINT (Diatribă de dragoste împotriva unui bărbat așezat)

de Gabriel Garcia Márquez

Traducere de Tudora Șandru Mehedinți

Regia: Andrei Mihalache

Scenografia: Cristian Gătina

Distribuția:

Graciela (o femeie între vârste, la ultima tinerețe): Carmen Frățilă

Soțul (aparent un manechin): Cosmin Domnișan

Fernando (o mână prin ușă): Cristian Rudăreanu

֍ ֍ ֍ ֍

Regia tehnică: Cristian Rudăreanu
Sufleur: Yvette Princz
Lumini: Ioan Iluță, Călin Mocan
Sunet: Gabriel Feleg

֍ ֍ ֍ ֍

Premiera: 16.11.2025, Sala Studio

֍ ֍ ֍ ֍

Cuvânt înainte

Pentru că nu se cuvine să vă stricăm surpriza de a afla la fața locului, din gura protagonistei, despre ce este vorba în singura piesă de teatru pe care inegalabilul Gabriel Garcia Márquez ne-a dăruit-o, o să vă spunem o altă poveste, sau – mai curând – cifrul de la lacătul care ne-a închis și nouă sufletele și gândurile în spectacol.

Deși suferă de o intuiție și o perspicacitate care i-ar face geloși și pe Poirot, Sherlok Holmes, Catani sau Ceacanica, uneori femeile devin necredincioase și cad în păcatul înșelării. Autoînșelării!... Abandonează dogma și îi dau celui care a zis: „Să nu ai alți dumnezei în afară de mine!” concediu fără plată... Apoi numesc un dumnezeu interimar (de obicei un cetățean prost mobilat la etajul superior, dar foarte utilat la parter), pe care sunt convinse că l-au prins de picior, la propriu, și trăiesc ani de zile cu iluzia că și-au întâlnit sufletul pereche, închinându-se cu toată ființa și cu toate darurile lor cu convingerea că trebuie să-l crezi și să nu-l cercetezi!

După un timp însă, interimarul rămâne corigent, apoi repetent la tot mai multe materii conjugale, comite abuzuri și devalizează bugetul de amintiri frumoase; chipul său cioplit se vădește a fi făcut din chirpici tocmai când încep marile ploi ale vieții și sufletele pereche se desperechează în două singurătăți care se urâțesc și se urăsc...

Puține dintre femeile care s-au înșelat astfel au curajul să se pocăiască alegând libertatea târzie, din frică, de rușine sau pentru comoditatea locului unde, chiar dacă nu miroase a bine, e călduț... Când ani de zile lumea te-a strigat: - „doamna inginer George Popescu!” sau „doamna maior Ștefan Vasiliu!” deși pe tine te cheamă Lenuța și ești casnică sau croitoreasă, e foarte greu să le răspunzi: „Pardon, vecină, mă numesc Elena și tocmai am scăpat dintr-un femicid!... Lasă dintele spart și vânătaia de sub ochi; ne ținem gura închisă și ne punem ochelari de soare cu rame mai mari!... Dar cea mai groaznică formă de violență conjugală este nepăsarea!”...

Andrei Mihalache

֍ ֍ ֍ ֍

Spectacol interzis vizionării fără acordul partenerului/partenerei de viață!

֍ ֍ ֍ ֍

Este un loc comun că prietenia implică și iubire... Dar reversul medaliei?... De ce nimeni nu-și prezintă partenerul/partenera: „ți-l/ți-o prezint pe prietenul/prietena și iubitul/iubita mea!”, de parcă ar fi două ipostaze adverse, incompatibile?!...

Unii consideră ura opusul iubirii, alții prelungirea ei sau forma ei exagerată. Dacă este așa, de ce nu vorbim despre „fostul” sau „fosta” - în timp ce le purtăm o ură fără întoarcere - cu apelativele: „urâtul meu” sau „urâta mea”?!...

Căsătoria rămâne o taină: sufletească, fizică, socială, chimică; îi putem bănui, dar niciodată ghici resorturile și motivațiile. Însă doza de întâmplare a întâlnirii și de șansă de a potrivi două ființe rămâne hotărâtoare.

Taina căsătoriei nu putea rămâne străină „adversarului” – alungat și el din Rai. Din timpuri imemoriale încearcă să-și vâre coada sabotând liniștea familiei și punând bețe în roate fericirii conjugale.

Să parcurgem împreună câteva dintre „sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” dintr-o carte omonimă de C.S. Lewis

Dragul meu Amărel

Nicăieri nu avem mai mare succes în ispită decât anume pe treptele altarului. Cerința Dușmanului (adică a lui Dumnezeu) ia, pentru oameni, forma unei dileme: ori abstinența totală, ori monogamia necondiționată... De câteva secole încoace portița de scăpare a celei de-a doua opțiuni a devenit mulțumită nouă (adică diavolilor) din ce în ce mai îngustă. Ne-am ajutat aici cu producțiile poeților și romancierilor, care i-au convins pe oameni că acea experiență curioasă și în genere de scurtă durată pe care ei o numesc dragoste este singura rațiune respectabilă a căsătoriei; că acest avânt iniția poate și trebuie să se perpetueze de-al lungul mariajului și că acel mariaj care pierde emoția pe drum devine nul și neavenit. Ideea aceasta este versiunea parodică pe care am dat-o noi unei idei de-a Dușmanului (adică a lui Dumnezeu)...

Întreaga filsofie a Iadului pornește de la recunoașterea axiomei care spune că un lucru este acel lucru și nu altul, și mai ales că un individ este acel individ, și nu altul. Binele meu este al meu și binele tău este al tău. Ce câștigă unul altul pierde. La animale, absorbția ia forma devorării – un sine mai puternic se înfruptă dintr-unul mai slab ca la păianjeni, la care ceremonialul nupțial se încheie prin devorarea mirelui de către mireasă. Dar la oameni Dușmanului (adică lui Dumnezeu) i-a plăcut să pună împreună afecțiunea dintre părți și dorința sexuală. Tot el a spus despre cuplul căsătorit că este ca „un singur trup” și nu: „cuplu fericit în căsătorie”, nici „cuplu de indivizi care s-au căsătorit pentru că se iubesc”... Adevărul este că ori de câte ori un bărbat se culcă cu o femeie, se leagă între ei o punte transcendentă care trebuie fie să-i bucure etern, fie să le fie etern o povară... Oamenii s-au lăsat convinși că amestecul de afecțiune, frică și dorință pe care îl numesc ei „dragoste” este singurul lucru care poate face căsătoria și fericită și sfântă. Vraja dată de dorința amânată produce rezultate pe care oamenii le pot ușor lua drept semne ale iubirii și cred că dragostea le-a rezolvat probleme pe care, vrăjiți cum sunt, n-au făcut decât să le amâne sau să le treacă cu vederea. Vraja erotică creează un fel de negoț al mărinimiei în care fiecare se simte cu adevărat fericit să cedeze în fața dorințelor celuilalt... N-au cum să vadă capcana pentru că pe ochii lor stă un văl dublu, prin care dorința le apare drept dragoste și care în plus îi face să creadă că dorința va dura...

Regula însă, la oameni, e că după ani de trai împreună, fiecare ajunge să găsească în celălalt tonuri ale vocii și expresii ale feței care îi repugnă cumplit.

În viața civilizată, ura domestică se exprimă de obicei prin cuvinte care pe hârtie ar rămâne total inofensive (nu cuvintele supără), dar care rostite pe un ton anume, sau la un moment anume, devin la fel de violente ca un pumn în figură!

Cu afecțiune,

Unchiul tău Sfredelin

֍ ֍ ֍ ֍

Dramă complexă, fără ieșire, Diatribă de dragoste împotriva unui bărbat așezat se fundamentează pe neputința omenească de a repara ceva din necruțătoarea lucrare a Timpului, în sinuoasa și implacabila sa scurgere, ce alterează, corupe, pervertește și, în final, zădărnicește dorința de salvare. (...)

Premiera Diatribei... a avut loc – la un an după ce a fost scrisă – la Teatrul „Cervantes” din Buenos Aires în 1988, an în care se și publică la Barcelona, în Ediciones Originales. Este reprezentată apoi, în 1994, în Columbia, la Teatrul Național din Bogotá, fiind editată, în același an, la Arango Editores din același oraș. În 1995, Diatribă... apare în Spania, la Grijalbo-Mondatori, fiind reprezentată în același an la Madrid, la Festivalul de Toamnă.

Diatribă... ocupă, din câteva puncte de vedere, un loc deosebit în ansamblul creației lui Gabriel Garcia Márquez, care o singularizează. Este, în primul rând, unica lui operă dramatică, ce întregește în chip fericit bogata activitate literară a celui numit „îmblânzitorul de cuvinte” și „cel mai mare vrăjitor al Americii Latine”. Este, apoi, una dintre puținele lucrări unde personajul protagonist este o femeie, ca și în povestirea Monologul lui Isabel văzând cum plouă în Macondo, și ca în ultimul lui roman, Ne vedem în august, publicat postum, la 6 martie 2024, simultan cu traducerile în mai multe limbi – între care și româna – și considerat evenimentul literar internațional al anului. În sfârșit, dacă genul narativ – ilustrat de romanele și volumele de povestiri marqueziene, care l-au propulsat pe orbita celebrității internaționale, fiind, ca urmare, traduse în peste cincizeci de limbi și având peste cincizeci de milioane de cititori – a atras intens atenția criticilor și biografilor săi, despre Diatribă... s-a scris puțin, iar punerea ei în scenă nu s-a bucurat de interesul pe care, de fapt, îl merită cu prisosință.

Scrisă în 1987, Diatribă... este un monolog realizat special pentru a fi reprezentat pe scenă, având în centru tema iubirii, temă predilectă pentru genialul autor(...).

(Alexandru Skultéty – Cuvânt de încheiere, „Diatribă de dragoste împotriva unui bărbat așezat”)