STAGIUNEA 2002 - 2003

ULTIMA HALTĂ ÎN PARADIS de Valentin Nicolau

Spectacolul a fost montat în stagiunea 2002 – 2003 pe scena Teatrului de Nord din Satu Mare şi a avut premiera 9 februarie 2003, la puţin timp după versiunea realizată pentru Televiziune a aceluiaşi text. A fost selecţionat de un juriu format din Alice Georgescu, Cristina Modreanu şi Ion Parhon pentru a participa la cea de-a doua ediţie a Festivalului Comediei Româneşti, FestCo 2004.

Regia: Andrei Mihalache
Scenografia: Alexandru Radu
Coregrafia: Gabriela Tănase

Distribuţia:
Mitică – Radu Botar
Ionel – Ciprian Vultur
Doctoriţa – Paula Chirilă
Asistenta – Dana Moisuc
Bruneta – Ortansa Codreanu
Roşcata – Gabriela Dorgai
Blonda – Carmen Frăţilă 

Valentin Nicolau, înainte de premiera de la Satu Mare (extras din caietul-program al spectacolului)

Care este primul lucru la care vă gândiţi când spun „Satu Mare”?

Satu Mare a fost prima mea destinaţie ca inginer geofizician prospector, ca proaspăt angajat după terminarea facultăţii. În septembrie 1985, luam autobuzul din Satu Mare către Negreşti Oaş, zonă în care era perimetrul în care se efectuau prospecţiunile geologice. Ţin minte perfect, când am coborât din autobuz, că pe peretele clădirii în dreptul căreia se afla staţia era lipit un afiş, care anunţa spectacolul „Milionarul sărac” de Tudor Popescu. După ani de zile, Tudor Popescu a fost cel care m-a încurajat să trimit prima mea piesă unui teatru şi, mai mult decât atât, mi-a dat încrederea de a scrie în continuare.

Premiera de la Satu Mare vine la foarte scurt timp după cea de la Televiziunea Română. Ce aşteptări aveţi de la montarea piesei „pe scândură”?

Versiunea de televiziune realizată de Alexandru Tocilescu a avut o audienţă extraordinară. A însemnat totodată şi revenirea lui Florin Piersic. Dar teatrul înseamnă totuşi scenă, spectatori, relaţie. Nu am aşteptări, ci doar emoţii.

Cum „se vede” teatrul din provincie de la Bucureşti?

Provincie, provincialism au uneori conotaţii peiorative. Sunt unul din cei care nu fac aceste asocieri, pentru că am văzut spectacole excelente în multe teatre din ţară. De aceea, privesc lucrurile doar ca pe o problemă de geografie şi nu ca pe una de valoare artistică. De altfel, în teatrele bucureştene poţi vedea destule spectacole „provinciale”. Valoarea spectacolului nu ţine de coordonatele geografice ale locului în care se făptuieşte. Dacă există totuşi o problemă, ea ţine de felul în care producţiile teatrelor din provincie se fac văzute publicului din Bucureşti.

Ce opinie aveţi despre aşa-zisa criză actuală a dramaturgiei româneşti contemporane?

Discuţia ar putea fi extinsă la nivelul întregii literaturi contemporane şi la aşteptările pe care le au cititorii. Revenind, literatura dramatică e o specie păcătoasă şi dificilă pentru scriitor. Are rigori specifice şi premisa dezamăgirii autorului deoarece teatrul este o artă cu intermediari, iar responsabilitatea eventualului eşec este greu de precizat. Constatarea unei crize ar fi perfect argumentată dacă teatrele ar fi jucat constant şi consistent dramaturgie contemporană românească, iar consecinţa ar fi fost un eşec. În realitate, puţine au fost spectacolele care au plecat de la literatura dramatică vie. Vina este a regizorilor şi a directorilor de teatre care preferă să-şi înscrie în CV nume de dramaturgi clasici care nici nu mai au cum reacţiona când îşi văd truda modificată (adaptată) şi nici pretenţii financiare. Cred că cine pariază pe literatura dramatică contemporană de bună calitate, atâta câtă este ea astăzi, câştigă pariul cu publicul. (Gabriela Şimon)

Andrei Mihalache realizea­ză un spectacol perfect înscris în replica lui Mitică: „Amice, dansul dragostei e ca o partidă de şah". Dragostea în pragul sinuciderii, dragoste (?) în` şpe mii de ipostaze expediată ca o telegramă, doi bărbaţi şi cinci femei nu se chiar joacă de-a dragostea, fiindcă o comedie-comedie poate fi şi tristă. Îmi permit să citez ulti­ma replică a lui Mitică: „Cine e Mitică? Un bărbat ostenit înainte de vreme. Ruina unei vieţi frumoase. Priveşte-l bi­ne... Ce faţă buhăită! ... Miti­că, femei, dragoste! Decît o viaţă lungă şi trăită în rate mici şi searbăde, mai bine una scurtă, dar săţioasă".

În acest context al dragos­tei, uneori- prea expediată, dragostea într-o lume nebună, plină de... toate, regizorul, scenograful Alexandru Radu şi coregrafa Gabriela Tănase creează un cadru scenic, de suflet şi tehnic de ultimă oră, materialiceşte şi în acelaşi timp, o transparenţă (şi la pro­priu şi la figurat) între cei „din afară" şi „cei din-lăuntrul sufletelor".

loan Gavrilas