STAGIUNEA 2004 - 2005

CROITORII CEI MARI DIN VALAHIA de Al. T. Popescu

Regia: Andrei Mihalache

Scenografia: Alexandru Radu

Data premierei: 23 ianuarie 2005

Distribuţia:

Părintele capelan                 Ştefan Mares/Ovidiu Popa

Basarab                                 Sorin Oros/Adrian Matioc

Fleur                                      Ioana Gliguţa

Călugărul poet                      Ciprian Vultur

Călugărul sculptor                Dorin C. Zachei

Croitorul                                Cristian Dan

Marele spătar                        Carol Erdös

Episcopul                               Marcel Mirea

Vistiernicul                            Ion Tifor

Melchior                                 Ciprian Scurtea

Călugărul muzicant              Francisc Balogh

Jupânese                               Carmen Frăţilă, Gabriela Dorgai,

                                               Adriana Schvartzkopf

Copilul de casă                      Iulia Ursa

Boieri, boieroaice,                 Rodica Barakony, Diana Turtureanu,

manechine                            Renata Heidel 

Din păcate… dar din fericire pentru cultura noastră, spiritul românesc a înregistrat în ultimii două sute de ani salturi considerabile, evoluţii şi revoluţii valorice, ireversibile, majore, care au recuperat handicapul atâtor secole oarbe, pentru că, dincolo de năzuinţa noastră firească – şi în mare parte justificată – spre protocronism, trebuie să recunoaştem că arta noastră, cel puţin literatura, a fost multă vreme domnişoara săracă a familiei sale europene. Şi nu din lipsa valorilor – chiar dacă între Eschil şi primul dramaturg român e o distanţă măsurabilă în mii de ani – ci pentru că noi nu am avut timp, nu am avut timp niciodată.

Pe când alţii plecaseră să cucerească lumea, ducându-şi în carele de luptă numele şi blazonul, noi am fost siliţi să demonstrăm (şi încă o mai facem) că avem un nume şi o limbă, că am avut seminţe şi copiii noştri sunt ai noştri. Pe când alţii înălţau castele, muzee şi palate şi aruncau poduri peste mări şi oceane, mânaţi de vreun capriciu, noi ridicam bordeie şi ziduri de cetate şi construiam păduri, şi mlaştini, şi Posade, ca să supravieţuim. Pe când alţii treceau prin foc şi spadă popoare şi continente, schimbând faţa pământului, noi ridicam biserici din câte-un brad sau din câte-un stejar şi ne plângeam bucuriile, adunându-ne lacrimile în cupa Voroneţului.

Şi chiar dacă bisericile noastre dintr-un lemn au ars, lemnul a fost viu, fiindcă din crucile de pe acoperişurile lor au făcut fluiere ciobanii, născuţi şi ei din câte-un brad sau din câte-un stejar. Iar dacă Voroneţul mai străluceşte şi azi – e semn că n-am uitat să plângem. Ţi-e bine aşa; lacrimile cele vechi ne apără să nu ne intre praful în ochi…

Asta a fost soarta noastră: să ne apărăm – şi ne-am apărat, am apărat tot puţinul ăsta pe care l-am avut – şi am apărat încă şi ce n-am avut, dar ar fi trebuit să fie al nostru.

Răzbunarea noastră, paşnică, a venit destul de târziu. Şi totuşi am reuşit – de vreo două sute de ani încoace şi încontinuu – să ne “răzbunăm” cu tact, cu geniu; şi să dovedim că acest popor luminat va ieşi la lumiă. 

Andrei Mihalache